Viaţa duhovnicească în obştea paisiană

Fericitul părintele nostru Paisie avea în soborul său fraţi aflaţi pe diferite trepte de înaintare [duhovnicească]. Scrie despre aceasta dintr-o scrisoare scrisă de propria sa mână întâiului său prieten, preotului Dimitri din Poltava, scrisoare scrisă la Dragomirna în anul 1767.

Acesta îl rugase să-i scrie într-o scrisoare despre toate rânduielile (cinurile) vieţii monahale şi despre vieţuirea pe care o ducea împreună cu fraţii.

Şi fericitul a descris foarte bine şi cum se cuvine rânduiala „liniştirii pustniceşti", rânduiala „căii împărăteşti”, precum şi rânduiala „vieţii de obşte”, tâlcuindu-i-le cu mare înţelepciune din învăţăturile cuvioşilor Părinţilor noştri. La aceasta a adăugat ceva şi despre sine însuşi şi despre soborul fraţilor, anume în ce stare erau în acea vreme fraţii şi ce înaintare [progres] făcuseră ei la Dragomirna, scriind aşa:

„Nu toţi din chinovia noastră au aceeaşi măsură şi de altfel acest lucru nici n-ar fi cu putinţă. Fiindcă unii, cei mai mulţi, şi-au omorât deja întru totul voia şi judecata lor proprie, se supun fraţilor întru toate şi îşi săvârşesc ascultările lor pentru ei ca şi pentru Domnul însuşi, cu frică de Dumnezeu şi mare smerenie, îndurând necinstea, ocara, batjocura şi tot felul de încercări de bunăvoie, cu mare bucurie, ca unii care au fost învredniciţi la aceasta de harul lui Dumnezeu şi ar dori mereu aceasta. Neîncetat ei se ocărăsc pe ei înşişi înaintea lui Dumnezeu în ascunsul inimilor lor, socotindu-se pe ei înşişi mai prejos decât toţi drept ultimii dintre toţi. Vin apoi alţii, nu puţini dintre ei, care cad şi se ridică, păcătuind şi căindu-se, suferind ocara şi încercările, deşi cu osteneală şi chin. Ei se silesc cu tot sufletul să se facă asemenea celorlalţi, rugându-se pentru aceasta lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar alţii, nu foarte mulţi, sunt slabi şi neputincioşi, ca nişte copii ce nu pot gusta încă hrană tare, adică să îndure ocara şi încercările şi de aceea ei trebuie hrăniţi încă cu laptele milostivirii, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei pentru slăbiciunea lor, până ce vor ajunge la vârsta duhovnicească a răbdării, când vor fi în stare să-şi împlinească nevoile numai prin buna dispoziţie a voii lor şi printr-o neîncetată învinuire de sine. Adeseori aceşti fraţi se străduiesc mai presus de puterile lor să îndure necinstea şi să-şi lase voia lor proprie până la a-şi vărsa sângele adică vărsându-şi marea lor osteneală ca pe nişte sânge înaintea lui Dumnezeu şi rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu pentru ajutor. Unii ca aceştia, deşi sunt foarte slabi, sunt socotiţi în faţa lui Dumnezeu între cei ce iau împărăţia cerurilor cu de-a sila. Dar chiar dacă nu toţi fraţii au ajuns la aceeaşi măsură, aşa cum s-a spus, toţi se silesc îndeobşte spre paza poruncilor lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi, legaţi întreolaltă de legătura nedesfăcută a iubirii lui Dumnezeu, şi de dragul iubirii lor de Dumnezeu şi a mântuirii îndură o neîncetată strâmtorare trupească mulţumind neîncetat lui Dumnezeu: aşa cum îşi pun nădejdea lor de mântuire în Dumnezeu aşa şi pentru cele trebuincioase în susţinerea vieţilor lor” .

Viaţa noastră de acum e departe de aceea [de la Dragomirna], cum e departe Vechiul Testament de cel Nou...”