Lunaticul de azi

 

În fiecare an, în Duminica a zecea după Rusalii, citim la Dumnezeiasca Liturghie o pericopă evanghelică selectată din Evanghelia după Matei (17, 14-23), în care ni se înfățișează întâlnirea dramatică dintre Hristos și tatăl unui copil demonizat, numit lunatic. Informațiile pe care le oferă și ceilalți evangheliști, respectiv Marcu și Luca, întregesc tabloul, sporindu-i tensiunea.

Fiecare lectură a acestui text ne sensibilizează până la aproape identificarea noastră cu tatăl și cu copilul. Este atât de zguduitor episodul încât mulți părinți, rămânând marcați mai degrabă de efectul posedării decât de minunea vindecării, ar prefera să nu audă textul. În mentalitatea populară, frica părinților ca nu cumva și copiii lor să fie afectați de o asemenea situație se concretizează printr-o superstiție pe care o manifestă chiar și la biserică, de aceea, când aud textul evanghelic își ciupesc fiii sau fiicele de vârful nasului, dând impresia că ar dori să închidă și ochii, și urechile.

Evanghelia vorbește despre un copil posedat de diavol încă din pruncie, posibil de la naștere, căruia satana îi pricinuiește atât de mult rău, încât dă impresia că ar dori să îl omoare: îl aruncă în apă, în foc, se taie cu pietre ascuțite și multe astfel de rele, după mărturia tatălui. Familia este complet neputincioasă în fața acestui chin, fapt pentru care tatăl I se adresează disperat Mântuitorului Hristos, cerându-I să facă ceva, dacă poate. Nu ne este greu să ne închipuim starea în care se află însuși tatăl copilului, fiind martor al tuturor grozăviilor prin care trece pruncul său; și, după mai multe „tentative” eșuate de vindecare, apelând chiar și la ucenicii Mântuitorului. Pe acest fundal, iată, el vine cumva dezamăgit la Hristos, pentru că ucenicii Săi nu au putut face nimic pentru copilul lunatic. Cu siguranță, prietenii, cunoscuții, societatea și chiar servitorii de la templu nu puteau face altceva decât să-i compătimească pe bieții părinți, manifestându-și neputința totală în fața unei asemenea situații.

Și acest episod, ca și celelalte pe care Evanghelia le relatează - vindecări și învieri săvârșite de Mântuitorul - ne înfățișează întâlnirea Cuvântului creator întrupat cu neputința umană desfigurată de boală și de moarte.

Prezența lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor alină orice durere, vindecă orice boală și alungă moartea din trupul omenesc, readucându-l la viață. Tocmai lipsa prezenței lui Dumnezeu din viața omului cauzează boală, suferință și, în ultimă instanță, moartea. Și, de fapt, de aceea a venit Dumnezeu în lume, întrupându-Se, tocmai ca lumea să depășească această criză, această stare. Constatăm însă că și după venirea Mântuitorului, după jertfa Sa, după moartea și Învierea Lui din morți, în lume persistă groaza, suferința, pentru ca, într-un final, oamenii să moară. În același timp, istoria bisericească ne evocă existența multor vindecări și chiar învieri săvârșite și după Înălțarea Domnului prin vasele alese ale Lui – și anume sfinții -, iar moartea devine doar un prag între viață și veșnicie. Cu adevărat dramatic este atunci când omenirea alege înstrăinarea de Dumnezeu, chiar scoaterea Lui din viața oamenilor.

Ca niciodată, lectura acestei pericope de anul acesta m-a izbit frapant prin actualitatea stării descrise, prin strigătul disperat al tatălui, prin neputința omului. Lunaticul din Evanghelie parcă s-a multiplicat. Tragedia copilului este tot mai des întâlnită în zilele noastre, deși ne este greu să recunoaștem. Nu se confruntă oare familii nenumărate, psihologi, medici psihiatri, cu un număr prea mare de copii și tineri care se taie zilnic - este adevărat, nu cu pietre ascuțite, ci cu instrumente mai performante - pe mâini, sau pe picioare sau pe tot corpul; nu sunt tot mai mulți adolescenți pe care demonul îi aruncă în foc și în apă prin droguri, alcool, iar, în ultimă instanță, direct în brațele morții, apelând la tehnici suicidale?

Mulți părinți, dascăli, psihologi, medici și chiar „slujitori ai templului” se văd înfrânți, ridică din umeri, asistă neputincioși la fenomenele degradante și dezumanizante practicate în societate, mai ales în rândul copiilor și tinerilor.

Cred că nu suntem departe de superstițioșii care își trag copiii de nas sau își astupă ochii și urechile ca să nu vadă sau să nu audă; neputincioși, refuzăm să recunoaștem starea și să vorbim despre situația dramatică în care se află cei mai mulți  tineri și copii.

Diferența dintre lunaticul de astăzi și cel din Evanghelie este însă fundamentală. Acela avea un tată care striga, care a căutat soluția și a găsit-o. Cel de astăzi nu are nici tată care să strige și nu caută nici soluția, rămânând să se zbată între pseudo-rezolvări și, totodată, luptându-se cu obstinație să-L elimine din viața lor pe Cel Care are putere tămăduitoare. Cu alte cuvinte, dacă lunaticul de altădată era ajutat să se vindece, cei de astăzi își trăiesc drama asistați în mod halucinant de mass-media, ea însăși în pragul demonizării, și chiar de instituții care, contrar rolului lor primordial, devin, prin ceea ce promovează, nocive. De pildă, muzica, teatrul, spectacolul, toate acestea au rol educativ, dar, în momentul în care tinerii, chiar copiii, sfârșesc prin a fi adunați de ambulanțe pentru a fi duși la dezintoxicare în urma consumului de droguri și de alcool, din cadrul unor astfel de evenimente (a se vedea exemplul Festivalului de muzică „Saga”, din București, de anul acesta, unde mai mulți tineri au murit în urma consumului de droguri), atunci devine lesne de înțeles că nu sunt decât niște instrumente de distrugere a minților și sufletelor celor tineri. De câtă publicitate nu au parte asemenea activități și locuri degradante! Câți părinți nu și-au dus ei înșiși copiii la astfel de „spectacole”, la parade în care sexul este plimbat pe străzi și bulevarde! Un recent exemplu de nivel de degradare la care s-a ajuns este al celui mai mare „spectacol” de erotism, din Capitală (care ar urma să aibă loc în această toamnă la Romexpo), acolo unde ne vom îngrămădi foarte mulți (bezmetici) să luăm parte, probabil că ne vom trimite tinerii, pentru a-i „cultiva” și vom plăti consistent biletul pentru a „beneficia” de servicii de lunatici!

Știu că ne este greu să facem o radiografie a societății în care trăim și în care copiii noștri cresc; nu avem timp, nu avem disponibilitatea sau ni s-a stricat instrumentarul, am pierdut busola, dar, obiectiv vorbind, cam așa stau lucrurile; și mă tem că tare suferim de ceea ce medicina numește anosognozie (atunci când organismul nu percepe boala) și, dacă nu ne doare, nu strigăm și nici nu căutăm remediul.

Tragedia mare nu este pentru noi, deși ar trebui să ne dăm seama că vom da socoteală pentru ceea ce am făcut cu copiii noștri. Tragedia va fi pentru generațiile de tineri pe care îi mutilăm și cărora le sluțim chipul nemuritor pus în ei de Creatorul Divin. Mă tem însă că ei înșiși vor fi în curând primii noștri judecători, și tot ei ne vor atârna de gât iresponsabilitatea de care am dat dovadă. Iar aceasta va atârna mai greu decât pietrele de moară, sortite de Mântuitorul Hristos smintitorilor fraților Lui mai mici!
Părintele Vasile Gavrilă