Hristos, Viața lumii, strălucind în vremuri tenebroase

Recent, am citit o carte care are harisma de a te trezi din amorțeala spiritului, determinându-te să-ți pui întrebări capitale; este vorba despre o altă scriere genială a lui Ioan Ianolide, „Testamentul unui nebun” . Este adevărat că am citit-o cam târziu, de vreme ce anul apariției a fost 2015, însă, dacă până în `90, căutai cu lupa prin anticariate sau biblioteci o carte bună, acum, în zilele noastre, avem parte de un festin bibliografic, și nu este deloc rău, numai că timpul ne-a fost furat de statutul omului de acțiune, implicat în societate, în tot felul de proiecte, de activități, astfel încât statutul lui homo faber ia locul lui homo sapiens. Sigur că, pînă la urmă, depinde de fiecare dintre noi, de preocupările noastre, de idealurile care ne animă existența, de obiectivele și de filosofia de viață pe care ne-am stabilit-o. Chiar și aici, în domeniul bibliofiliei, pot exista anumite riscuri; de pildă, îmi amintesc de o conferință organizată cu ani în urmă, în cadrul simpozionului „Serile Filocalice”, cu academicianul Virgil Cândea, care și-a intitulat materialul de prezentare Trei „T” – Traducere, Tipărire, Trăire. Lesne de intuit, ultimul „T” rămânea pe planul cel mai îndepărat al contemporanilor distinsului conferențiar.
Așadar, autorul, Ioan Ianolide, care a fost arestat la vârsta de 22 de ani, petrecând 23 de ani în închisoare, sub regimul comunist ateu, demonic, și eliberat la 45 de ani, în urma uneia dintre cele mai dure experiențe, de a trăi într-o cameră de izolare, fără ușă, timp de un an de zile, face următoarele mărturisiri:
„În primele zile, prietenii de la etaj îmi lăsau, peste noapte, pe fereastră, câte un mic pachet cu firimituri de turtoi, pe care cu mare sacrificiu îl colectau între ei, pentru a nu mă lăsa să mor. Deși slăbeam mereu, energii noi se adăugau sufletului meu și mintea mea era într-o necontenită veghe lucidă, văzătoare. Petreceam cu plăcere în mine însumi.
Am certitudinea că duhul activ activează viața și ordinea duhovnicească ordonează viața. Am constatat, prin experiența aceea, că energiile spirituale au mediu prielnic în măsura în care voința stăpânește trupul. Voinței puternice i se supune nu numai gândul, ci și activitatea fiziologică a organismului. Nevoia ascultă de voință, când ea e fermă.
Nu mă durea capul niciodată. Când îmi sleiau puterile organice, atunci rugăciunea se șoptea singură, lin, ca o mângâiere... Echilibrul meu mental, sufletesc și biologic a fost perfect în epoca în care am stat izolat, zidit în Gherla” .
Mai sunt doar câteva luni și se împlinesc doi ani de când întreaga lume trăiește într-o universală încleștare, sub terorarea amenințării cu moartea din partea unui dușman nevăzut – brevetat cu numele Sars Cov 2 -, o adevărată bombă biologică.
Suntem tentați să credem că ne confruntăm cu una dintre cele mai mari crize:
•    Amploarea - ca timp și spațiu: a cuprins întreaga omenire și pare că nu se va încheia curând, dimpotrivă, dă impresia că se instaurează amenințător, pe termen lung, auzind tot mai des recomandarea de a ne obișnui cu situația dată.
•    Impactul este zdrobitor, având ca obiectiv o reconfigurare mondială.
•    Forța sau puterea este atît de mare, încît se manifestă ca tumora malignă sursă, care are capacitatea de a determina metastaze în întregul organism, urmând ca lumea să meargă din criză în criză, pînă la colaps.
•    Într-un final, „izbăvirea” printr-un miracol „impus”: vaccinarea globală, având, mai degrabă, miasmele anestezierii generale, până la neantizare.
În tot acest interval de timp am trăit împreună cu familia, cu prietenii, cu toți cunoscuții și cu comunitatea ecclesială pe care, din mila lui Dumnezeu, o slujesc, moment cu moment, toate etapele crizei. Ceea ce am încercat eu să fac, susținându-i totodată și pe apropiații mei, a fost să nu intru în panică, să rămânem uniți, încrezători în ajutorul lui Dumnezeu, să ne sprijinim și să parcurgem fiecare etapă în mod conștient și asumat. Nu știu cât am reușit, însă, pentru noi, Biserica în care ne trăim viața creștină, ne-a oferit  un echilibru și o stare de sănătate spirituală, psihică și psihologică, absolut necesare pentru a putea duce lupta și a rămâne integri. Am trecut prin boli - pentru că noi am realizat că suferim și de alte boli, nu doar de Covid -, am fost prin spitale, ne-am vindecat, dar avem și rude și cunoscuți care au fost răpuși de boală și au plecat la Domnul. Lupta încă nu s-a încheiat.
Soluția noastră este Evanghelia
Doresc să vă invit la o analiză „din mers” a comportamentului nostru și al societății în care trăim, pentru a încerca să prindem mesajul acestor vremuri și pentru a le da o perspectivă evanghelică, deoarece Evanghelia este „Charta” existențială a creștinului. Nu-mi propun o evaluare a situației în care ne aflăm, cred că ar fi prea devreme, iar eu m-aș limita la o evaluare teologică, cel mult antropologică, însă criza este în plină derulare și nu am avea acces la toate elementele necesare unui astfel de demers.
Așadar, dacă ne-am analiza comportamentul pe care l-am avut și pe care continuăm să îl avem, ar fi necesar să apelăm la istoria mentalităților, pentru a avea termeni de comparație, repere care s-au conturat în istoria omenirii, mai ales în perioade critice, cu războaie, cataclisme de la cele naturale la cele ideologice. Și vom constata că, în trecut, astfel de situații generau mari virtuți și fapte eroice , erau oameni care fie se opuneau pînă la sacrificiu, fie se angajau în salvarea celuilalt, biruind teama și lașitatea, prin virtute și eroism. Sigur că ne întrebăm care a fost sursa unui astfel de curaj și de eroism martiric? Răspunsul simplu și concis ni-l oferă una dintre mucenițele din secolul al II-lea, Sfânta Cecilia (+230): Conștiința curată și credința neîndoielnică” .
Fără pic de îndoială, eroismul nu este apanajul oricărui om, iar mucenicia prespune un har deosebit, de care nu oricine se învrednicește, însă până la erosim și mucenicie sunt multe alte stări la îndemâna tuturor: starea de rugăciune și meditația, postul și, în general, asceza, pocăința și smerenia, viața liturgică încununată cu împărtășirea euharistică. Toate acestea au fost mijloacele de luptă în cele mai grele încercări, de la prigoana fățișă până la acea ascunsă; de la războaie și până la consecințele acestora (ciumă, holeră și alte molime); de la foamete până la moarte.
Ceea ce am constatat eu, în aceste vremuri, este că, odată cu acest virus – înger al morții trupești, ne-a vizitat și un înger al morții sufletești, care, prin groază, minciună și manipulare, ne-a anesteziat aproape până la paralizie duhovnicească, ne-a furat antidotul vindecării (postul, pocăința și rugăciunea) și antidotul morții – Sfânta Împărtășanie. Ba mai mult, îmbrăcat în straie științifice, sub falsul pretext al iubirii de oameni și minciuna salvatoare, ne-a confiscat libertatea, ne-a închis (chiar dacă numai temporar) Altarele, a înlocuit iubirea cu ura, a spulberat entuziasmul cu groaza și deruta, provocând haos, încît ai impresia că iadul s-a golit, dar nu prin eliberarea celor încătușați de el, ci prin eliberarea demonilor pe care îi vedem la tot pasul, acompaniind demersul celor doi îngeri ai morții.
Un program de „vindecare duhovnicească”
O analiză fără o soluție ar fi un non-sens, de aceea este necesar să dăm și o perspectivă evanghelică acestei situații, folosind mijloacele duhovnicești pe care le avem la îndemână, plecând de la conștiința că, așa cum afirma Ioan Ianolide, „Trebuie să salvăm noi omul în condițiile acestea, să dovedim noi că libertatea duhului nu se supune constrângerilor material-politice, oricât de măiestrit ar fi ele concepute” . Știm că „Moartea este plata păcatului, iar Harul lui Dumnezeu este viața veșnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani, 6-23); deci, dacă vrem să ne vindecăm și să ne izbăvim de moarte, trebuie să ne „vindecăm” de păcat, nu să ne afundăm în el.
Știm, de asemenea, că starea psihică și starea duhovnicească somatizează: cea bună, în sănătate, iar cea rea, în boală. De aceea, aș da o perspectivă evanghelică acestei situații printr-un „program de vindecare duhovniceasă”, prin care avem mari șanse să ne vindecăm de boală și de moarte, mai ales de moarte spirituală. Am gândit acest demers, eu fiind primul care îl va urma, în trei etape:
1.    Înnoirea minții sau primenirea acesteia. Nu-mi trebuie foarte multă inteligență să-mi dau seama că am eșuat și că este cazul să fac o schimbare, să am o altă abordare, să încerc o „resetare” lăuntrică, mai înainte de a fi supus „resetării mondiale”. Aceasta presupune să-mi analizez viața cu smerenie față de faptele mele și mulțumire față de Creatorul, Care mi-a oferit viața cu toate bunătățile ei, în dar; să merg la scaunul Spovedaniei, să-mi mărturisesc tâlhăriile, să-mi cer iertare și dezlegare și apoi să practic virtuțile. Și, cea mai înaltă virtute, care mă poate transforma și în erou, fără să-mi dau seama, este iubirea, până la măsura dumnezeiască, respectiv iubirea de vrăjmași. Astfel, s-ar putea înlocui ura, care a ajuns să dezbine întreaga societate și să o domine, cu iubirea - care are putere de a vindeca și cele mai grele suferințe.
Ce ar fi mai firesc pentru un om decât înnoirea ființială, prin înnoirea minții, care ar duce la înnoirea societății?
2.    Asceza minții și a trupului, prin post, rugăciune și meditație. Din literatura filocalică aflăm că sănătatea sufletului determină sănătatea trupului și că asceza în creștinism are în vedere și sufletul și trupul. Din textul lui Ianolide, invocat la început, „duhul activ activează viața și ordinea duhovnicească ordonează viața”, iar „voinței puternice i se supune nu numai gândul, ci și activitatea foziologică a organismului”, reise că, un om echilibrat, prin rugăciune și post, care intră în comuniune cu Dumnezeu, Stăpânul Vieții și al morții, își poate influența nu doar starea sufletească, prin post, rugăciune și meditație, ci își poate fortifica și trupul, determinându-l să lupte cu bolile și neputințele, întărindu-i imunitatea considerabil.
Sigur că nu acesta este scopul ascezei creștine, însă dacă Sfântul Apostol Pavel leagă moartea de păcat, suntem îndreptățiți să legăm și vindecarea de boli și de moarte, de vindecarea spirituală.
Din experiența celor aproape doi ani de „închidere”, de „izolare”, de „distanțare” și de înstrăinare, am constatat o profundă și aproape iremediabilă degradare a stării psihice și sufletești, care s-a soldat cu creșterea ratei de suicid, de îmbolnăviri psihice și chiar trupești, ca rezultat al scăderii imunității și a dezarmării în lupta cu bolile.
Experiența duhovnicească trăită în Biserică ne arată că mulți au biruit bolile trupești, uneori incurabile, și s-au izbăvit din ghearele nebunei sau a sinuciderii, prin post, rugăciune, lectură duhovnicească, spovedanie și Sfânta Împărtășanie.
3.    Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, care reprezintă antidotul morții.  Cred că nu există preot care să nu fi trăit experiența de a vedea măcar odată în viață o persoană – fie copil în incubator, fie un om accidentat grav, fie un bolnav de cancer – care și-a revenit la viață, prin Botez sau mirungere, sau prin Cuminecare. Ceea ce este și mai vredenic de subliniat este faptul că Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nu ne izbăvesc doar din boală și din moartea trupului, ci chiar din moartea sufletului.
Cred însă că îngerul morții, care a bântuit lumea în ultimii 2 ani, a știut foarte bine tocmai că acestea - Trupul și Sângele Domnului -  îi încurcă planul diabolic; de aceea a făcut tot posibilul să lupte împotriva lor, pînă a le elimina din viața oamenilor. A avut neobrăzarea și chiar a reușit – acest măscărici, această maimuță, care încercă să-l imite pe Dumnezeu, în sens negativ –, prin uneltele lui, să sperie lumea, făcându-i pe oameni să creadă că „antidotul” este mijloc, vehicul al bolii.
Măcar în acest ceas, în care am văzut că obrăznicia și nelegiuirea nu au limite, în raport cu cumințenia și cu supunerea noastră, să trezim și să curățim conștiințele, să transformăm credința șovăielnică în credință neîndoielnică, să ne schimbăm în biruitori din biruiți, în mărturisitori, din lași, știind în Duhul Cui ne-am botezat și ai Cui suntem: Iisus Hristos, biruitorul Iadului și al morții!
Înnoirea minții, prin pocăință și spovedanie, înălțarea sufletului prin post, rugăciune și lectură duhovnicească și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului vor duce la însănătoșirea noastră și la însănătoșirea întregii societății; iată care este singurul plan de redresare a omului și de îndiguire a oricărui fel de „pandemie”.
Și chiar de-ar fi să mor, tot voi birui dacă voi urma acest plan, pentru că în Hristos nu există decât biruință și Viață Deplină; prefer o viață liberă în Hristos, chiar și de erou sau de martir, decât o viață de câine înlănțuit în ideologii antihristice și antiumane; prefer să mă lupt și chiar să fiu omorât de un dușman străin, printr-o boală generată artificial, și transmisă prin programe politice și „sociale”, decît să mă încolonez de bună voie în rândurile celor care ne transformă în animale sociale, răpindu-mi libertatea și statutul teandric.