Cuvant la Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, dacă a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu Dânsul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească.

Săptămâna a șasea din post este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști. „Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, tripesniț).

De asemenea, vineri se încheie ostenelile Postului Mare: „Săvârșind aceste patruzeci de zile, de suflet mântuitoare, cerem să vedem și Sfântă Săptămâna Patimii tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun înainte pilda Bogatului nemislotiv și a săracului Lazăr (Lc.16, 19-31), pentru adâncul ei înțeles duhovnicesc.

Precum teologhisește slujba de miercuri, pilda este o oglindă a stării poporului evreu și a neamurilor păgâne:

„Israel se îmbracă cu porfiră și vison mohorât și îndestulându-se cu Legea și cu Proorocii se veselea în slujbele Legii...; dar în loc de porfiră și vison, s-a îmbrăcat cu focul cel nestins. Iar Lazăr, poporul păgânesc, mai înainte lipsit de adevăr, acum se încălzește în sânurile credinței lui Avraam, îmbrăcat cu porfira Sângelui Tău și cu haina Botezului”.

Totodată, pilda este o icoană a vieții lăuntrice a omului: „Cu porfiră împărătească țesută de Dumnezeu și cu haină nestricăcioasă fiind îmbrăcat, suflete al meu, ți-ai ocărât vrednicia, făcând din păcat bogăție și desfătare”, ci „fă-mă Doamne, Lazăr sărac de păcate și risipește bogăția cea rău adunată”. De asemenea, pilda este îndemn ca să nu ne alipim inima de cele trecătoare și să ne întărim în răbdarea lipsurilor și a necazurilor: „Minunat este obiceiul cel bun al Mântuitorului pentru noi... că ne-a arătat viața lui Lazăr și a bogatului... Deci și noi, privind la sfârșitul amândurora, să fugim de cumplirea și de urâciunea de oameni a aceluia și să râvnim răbdării și așteptării celei îndelungate a celuilalt, ca să ne sălășluim împreună cu el în sânurile lui Avraam”.

Înțelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogăția Legii și a Proorocilor, bogat este și omul care și-a agonisit bogăție de faptă virtuoasă. Israel, pentru că a respins pe Mesia, a moștenit iadul, iar în sânul lui Avraam a intrat Lazăr cel sărac, adică neamurile care au primit pe Hristos; tot așa și omul virtuos, fără inimă milostivă, lipsit de dragostea aproapelui, își pierde toată agoniseala sufletului.

Însă, grija principală a săptămânii este să ne pregătească pentru cele două mari evenimente de la sfârșitul ei: învierea lui Lazăr și Intrarea Domnului în Ierusalim.

Încă de luni, Domnul vestește pe ucenici despre boala lui Lazăr: „Doamne, umblând pe lângă Iordan, ai spus mai înainte că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (Luni seara). Miercuri, iarăși le spune: „Astăzi și-a dat sufletul Lazăr și l-a plâns pe el Betania”. Întristarea morții însă, este străbătută de bucuria presimțitei învieri: „Bucură-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine Hristos la tine, ca să învieze pe Lazăr” și „moartea începe a se îngrozi simțind venirea Ta la dânsa; căci Tu, fiind Viața, o ai arătat deșartă”. Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernița de vineri, ne arată plastic, această presimțire a iadului: „Scoală-te, Lazăre, zice iadul, și ieși degrab din încuietorile mele; ce mai stai, nu auzi că te cheamă prietenul tău: Vino afară? Ca să mă ușurez, că de când te-am mâncat pe tine, spre greață mi s-a făcut mâncarea; mai bine să mă tângui numai de unul, decât să pierd pe toți cei ce i-am înghițit cu foame!”

Înviind pe Lazăr, Mântuitorul arată cu fapta, ceea ce spusese Martei, că El este Învierea și Viața și Stăpânul Atotputernic al vieții și morții. Minunea este totodată o anticipare a Învierii Sale și o întărire a ucenicilor pentru vremea de încercare care îi așteapta. „Doamne, vrând să încredințezi pe ucenici de învierea Ta cea din morți, ai venit la mormântul lui Lazăr”. Ca să înțeleagă ucenicii atunci când Îl vor vedea răstignit și omorât - ceea ce n-a putut înțelege Israelul cel nemulțumitor - că Acel ce are stăpânire asupra morții, nu poate fi stăpânit de moarte.

Învierea lui Lazăr este și o anticipare a învierii de obște, precum ne arată troparul zilei: „Învierea cea de obște, mai înainte de patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile și împuțit a fost înviat, apoi este cu putință ca toți cei adormiți din veac să se ridice din pulberea morții.

Pe lângă faptul istoric al minunii, învierea lui Lazăr ne arată cu taină niște înalte adevăruri duhovnicești.

Lazăr mort și împuțit este tot sufletul care zace în groapa păcatului, precum ne arată utrenia de miercuri: „Ca o piatră îngreuindu-mă cu multe păcate, zac în mormântul lenevirii, din care ridică-mă, Milostive Doamne”. Sau: „Ridică piatra împietririi de pe inima mea Doamne; ridică sufletul meu cel omorât de patimi, Bunule, și mă învrednicește, Stăpâne, să-Ți aduc cu umilință stâlpiri de bunătăți, ca biruitorul iadului” (Duminică seara).

A suspinat cu duhul și a lăcrimat Domnul la mormântul lui Lazăr (Ioan 11, 33); a lăcrimat pentru prietenul iubit: „Iată cât de mult îl iubea”, ziceau iudeii - și a lăcrimat pentru firea omenească, plăsmuită „bună foarte”, dar stricată și împuțită de păcat. Și, în iubirea Sa cea nemărginită pentru noi, mereu suspină și lăcrimează Domnul, văzându-ne morți și împuțiți, prin mulțimea păcatelor cele din toată vremea.

Minunea are și un înțeles adânc pentru vremea de sfârșit a Sfântului și Marelui Post. Precum am văzut, urcușul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înțelegere tot mai surprinzătoare a înnoirii duhovnicești, a prefacerii în omul nou. Dacă ne-am luptat după lege, împlinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al Domnului, având două surori, Marta și Maria, adică făptuirea și contemplația (Marta cea râvnitoare la slujire și Maria care ascultă cuvintele Lui). În lipsa Domnului, Lazăr s-a îmbolnăvit și a murit. Înțelesul duhovnicesc: fără prezența Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Precum zice Sf. Maxim: „Toată asceza fără dragoste este străină de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufletește și ne înmulțim. Domnul vine la mormântul neputinței noastre și lăcrimează: „Lăcrimat-ai Mântuitorule, pentru mine, ca un om după fire și m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”. Apoi Domnul spune hotărât: „Eu sunt învierea și viața”. EU. Numai Eu înviez pe om din moartea păcatului; el singur fără de Mine, nu poate face nimic; și numai EU sunt Cel ce dau viața cea adevărată. Ceea ce am urmărit noi de-a lungul postului, învierea din moartea păcatului și dobândirea adevăratei vieți, este lucrare dumnezeiască și nu omenească. Trebuie să vină Domnul, să ne cheme afară din mormântul neputinței noastre omenești. Numai așa putem umbla slobozi pe calea mântuirii. Adevărul cel mare, care nu trebuie uitat niciodată: omul se ostenește după putință, iar mântuirea este un dar al negrăitei Milostiviri a Domnului.

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la sfințita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Patimi. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită și triumfală totodată. Smerită, pentru că „Cel ce are scaun cerul și așternut picioarelor, pământul” și „Cel purtat de Heruvimi și lăudat de Serafimi”, se smerește și încalecă pe mânz necuvântător. Dar și triumfală, pentru că mulțimea poporului recunoaște în Cel ce vine, pe Stăpânul vieții și al morții, iar pruncii cei fără de răutate, simțitori pentru lucrurile cele de taină, Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic și cu strigăte de „Osana”, așternându-și înainte-I hainele pe cale.

Și noi, Israelul cel nou și înduhovnicit, ne pregătim să întâmpinăm pe Domnul, care vine blând și smerit, să intre în Ierusalimul sufletelor noastre.

Dacă învierea lui Lazăr ne-a arătat că numai prin Hristos se înfăptuiește învierea noastră, Floriile ne arată chipul acestei înnoiri. Când intră Domnul biruitor în Ierusalimul nostru sufletesc, Îl întâmpinăm cu stâlpări, strigăm ca pruncii „Osana” și-I așternem haine pe cale.

Înțelesul duhovnicesc al stâlpărilor ni-l arată Mărimurile utreniei, care ne cheamă: „Veniți și noi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credință, ca niște ramuri de finic și dragoste ca niște stâlpări”. Credința neclintită, deci, și dragostea cu care întâmpinăm pe Domnul sunt semnele înnoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheamă El să ne apropiem de ospățul euharistic la fiecare Sfântă Liturghie? La acestea se mai adaugă pruncia cea duhovnicească ale cărei însușiri sunt: încredere totală și dragoste fără rezerve.

De unde și îndrăzneala cu care strigă „Osana”, fără jenă sau teamă de fariseii și cărturarii care sunt de față, pentru că „Dragostea desăvârșită alungă frica” (I Ioan 4, 18).

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, dacă a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu Dânsul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem; acum suntem plini de îndrăzneală, strigăm „Osana”, întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.

Cărturarii și fariseii crapă de zavistie: „Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii, nu auzi ce strigă pruncii?” „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” le astupă gura, Domnul. Tot așa și diavolul, văzând câștigul duhovnicesc al omului înnoit prin pocăință, crapă de zavistie. De prisos însă, măririle lui Dumnezeu, necontenit le strigă toată făptura, numai el e orb și întunecat la minte.

Să nu trecem cu vederea tradiția creștină a ramurilor de copaci, cu care credincioșii întâmpină în această zi pe Domnul. În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii, poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, singură salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a biruit moartea iernii.

E numai aparentă nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului în Ierusalim; Mântuitorul vine călare pe asin, blând și smerit, iar mulțimea Îl întâmpină ca pe un biruitor, cu ramuri și cu aclamații. Cele două atitudini: smerenia și biruința sunt strâns legate împreună. Adevărata biruință, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuși Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfășurat toată lucrarea noastră de înnoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia Vameșului și se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă SMERENIA, singura cale spre Viață și Înviere.

Floriile sunt totodată trecere spre marea Săptămână a Sfintelor Patimi. Cărturarii și fariseii, văzând marea minune a învierii lui Lazăr, s-au hotărât definitiv pentru omorârea Domnului. „Ce să facem, zic mai marii preoților și sinedriul, dacă-L vom lăsa așa toți vor crede în El”. Iar Caiafa, fără să vrea, proorocește: „Că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfătuit să-L ucidă” (Ioan 11, 47-53).

Israel s-a lepădat de Domnul său și un nou Israel întâmpină pe Domnul intrând în Ierusalim.

„Adunare vicleană și desfrânată, cântă Biserica la vecer-nia de duminică seara, care n-ai păzit credința bărbatului tău; pentru ce ții Testamentul, căruia n-ai fost moștenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatăl, lepădându-te de Fiul...”.

„...Ci noi, de la stâlpările de finic, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând la cinstitele Patimi ale lui Hristos, să alergăm credincioșii, și să-L vedem suferind patimă de bună voie pentru noi...”.