Canonul cel Mare (Alexander Schmemann, "Postul Mare")

Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sfântul Andrei împleteşte marile teme biblice — Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica — cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezăvluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui.

Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală.

Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.

Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple „parabole" — aşa cum mulţi oameni cred — şi „care găsesc deci acest Canon prea „istovitor", prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: „Am păcătuit"? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul „modern" este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a „chemării sale înalte", ce pot însemna toate acestea înăuntru] unei culturi care ignoră şi neagă această „mare înălţime" şi această „chemare" şi care defineşte omul nu ca pe cel „de deasupra" ci ca pe cel de „dedesubt" — o cultură care chiar şi atunci când nu îl neagă făţiş pe Dumnezeu este, în realitate, materialistă până în cele mai adânci structuri ale sale, care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală?

Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă. Când auzim de exemplu:

„Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii luiAbel. Daruri primite nu ţi-am adus Ţie nici odinioară, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană", înţelegem că istoria primei jertfe (cea a lui Cain şi Abel — n.tr.), atât de lapidar amintită în Biblie, ne descoperă ceva esenţial despre propria noastră viaţă, despre însăşi fiinţa umană, înţelegem că înainte de toate păcatul este respingerea vieţii ca ofrandă sau jertfă adusă lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, păcatul este respingerea orientării divine a vieţii, deci, acel păcat este, la originile sale, deviaţia iubirii noastre de la ţelul său final.

Aceasta este descoperirea care face posibilă mărturisirea a ceva ce este atât de profund îndepărtat de experienţa „modernă" a vieţii şi care acum devine atât de adevărat din punct de vedere

„existenţial": „Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pusîntru mine trup şi oase, şi suflare de viaţă! Ci, o, Făcătorul meu, Mântuitorule şi Judecătorule, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc."

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei. Trebuie să învăţăm din nou cum să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie şi cum să trăim în ea; şi nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii, care nu reprezintă numai transmiterea unor învăţături biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viaţă.

Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la „punctul de plecare" — lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.